No, you don't...

Am alergat spre albul orbitor, spre tacerea asurzitoare, spre neantul inertiei. In linie dreapta, cu viteza luminii care a suspendat toamna cu speranta ca straturile timpului se vor imparti altfel. M-am intalnit cu convergenta tuturor liniilor, cu gandurile de genul “si daca?”, cu punctul de fuga al tuturor regretelor paralele. 

M-am grabit, in sfarsit, spre liniste, spre anestezia somnului aforistic. Dar resturile unui veac sunt cerate pe trupul meu, venind neterminate si abia lasandu-ma sa ma asez in cateva particule. Am vrut sa pot sa populez acest tranzitoriu oras al timpului cu viata potrivita. Am vrut sa las amprente pe mucegaiul ud a ceea ce trebuie in cele din urma sa se intareasca intru permanenta, pentru ca intr-o buna zi sa pot sa vizitez mestesugarul inimii si sa spun ca nimic nu a fost irosit. 

Am facut ce am putut. Am facut si ce a trebuit, o cacealma de vara pe care statea suspendat un viitor. 

Eu am fost suficient de tanara incat sa privesc pericolul in ochi si tu ai fost suficient de matur incat sa te uiti prin el…